“Pup. Al tău pe veci, Călin.” V-am zis eu?

Mai erau câţiva metri până la pod…cam două lungimi de Porsche, gândi Calin, pedalând.

“Gândesc şi pedalez… Ce chestie, nu credeam că pot sa le fac pe amândouă odată…. Ba chiar mai mult decât atât, pedalez şi gândesc şi, în acelaşi timp, mă gândesc că pedalez şi gândesc. Asta înseamnă că am conştiinţa de sine? Deşi mai corect ar fi conştiinţa de mine, cred…. Nu? Ar fi o dovadă de schizofrenie galopantă să vorbesc despre mine la persoana a treia…. Întrebare: cum poţi sa dai dovadă de schizofrenie galopantă când tu pedalezi, nu galopezi? Băga-mi-aş, dacă nu mă certam cu Zmeus, acuma puteam să-i sun pe Patapievici, Pleşu şi Liiceanu şi să-i întreb. Asta e, unde dracu sunt intelectualii când ai nevoie de ei? Ce să fac, trebuie să gândesc singur, cu mânuţa mea…. Pe Zmeus îl doare în pixul lui Cărtărescu, când vrea să gândească, cheamă Sfânta Treime…<Liiceanule, fă-mi şi mie, mânca-ţi-aş, un silogism, că mie mi-e lene.> sau<Pleşule, vreau să cad pe gânduri da’ n-am timp, cazi tu în locul meu?> sau<Pata, desenează-mi un ponei roz, sa moară duşmanii mei de ciudă. Bă, şi fă-i şi un zbâc, ceva, pe cur…> Am încercat şi eu cu Atovărăşiţei şi… pula! Mi-a făcut o pictură murală cu Fenechiu în mărime naturală, pe funcţie de sfânt, numai că în loc de aură în jurul capului i-a desenat cinşpe steluţe. Şi ce era mai nasol, nicio zvastică pe cur.”

Deodată se auzi o bufnitură. Era o căprioara blondă, îi sărise în faţă. “Am lovit-o. O mai trăi? Să-i verific pulsul.” Îi luă mâna şi începu s-o mângâie uşor. Căprioara deschise ochii ameţită:

- Unde sunt? Ce s-a întâmplat?

“Fuck, ce-i zic? Nu-mi vine nimic. Cum scria în Ghidul de Conversaţie al lui Fincălştain? A! Am găsit!“

- Domnişoară, îţi plac sporturile cu pedale? Te pricepi? Îmi arăţi şi mie? Hi, hi.

Deodată se auzi un fâlfâit de aripi… “Corul Îngerilor, gândi Călin. De câte ori se aude fâlfâit de aripi înseamnă că a mai căzut un înger… ăsta o fi Avraamescu? Era şi timpul.”

- Nu, Stăpane, sunt eu, papagalul lui Fincălştain, Andronicus.

Speriată de papagal, căprioara blondă tresări şi dădu să se ridice, din reflex. Îşi aduse aminte că e rănită şi se lăsă din nou pe spate, gemând. Prea târziu. Din decolteul generos îi căzuse un bileţel roz.

- Stăpane, e o capcană, fugi! Uite bileţelul roz! ţipă exaltat Andronicus.

Călin, cu mâna tremurându-i de emoţie, luă bileţelul şi începu să citească:“Dragă Zmeus, dacă le spui la procurori să-l lase pe Don Sile Pietrol să se joace cu puţul în tărână. Pup. Al tău pe veci, Călin”

Brusc, venind de undeva din adâncurile fiinţei, îl năpădi un val de nostalgie… Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, repeta mecanic, în neştire: “Pup. Al tău pe veci, Călin. Pup. Al tău pe veci, Călin. Pup….”

Luat prin surprindere de această întorsătură neaşteptată a lucrurilor, papagalul Andronicus uită toate învăţăturile lui Fincălştain şi rămase în aer fâlfâind a pagubâ. Ea însăşi sări sprinţară în picioarele-i lungi (scenă la care toţi jurnaliştii din sală începură sî fluiere ţinându-se cu mâna de prohab şi să ţipe “Fute-o bă!”, spre dezgustul Sfântului Sinod, al Comisiei Europene, al iubitelor şi al nevestelor).

- Severuse, Avraamescule, săriţi, voinicii mei! urlă Ea Însăşi din adâncul decolteului.

Alertat de ţipete, Fatim îl luă pe MiniMe în braţe şi fugi spre locul accidentului politic, tipând: “Miţura! Miţura! Micuţule, smulge-mi tu părul din cap, că eu am mâinile ocupate.”

În acelaşi timp cu cei doi, ajunseră pe pod şi Fraţii Buzeşti ai Adunăturii, Severus & Avraamescu. Severus se uită la Fatim (care îl ţinea în braţe pe MiniMe) şi zise, lăsând să-i cadă Parkerul din mână:

- Sunt mâhnit. Totul e deşertăciune. N-are niciun rost.

Avraamescu dădu şi el cu ochii de icoana Extrem de Dreptei Alianţe, Fatim cu Pruncul. Începu să i se zbată un ochi, apoi şi al doilea, încleştă pumnul frângând Parkerul în două, privirea i se înceţoşă, simţi că-l ia ba cu friguri, ba cu călduri, mai apucă să urle:”Trădare!”, şi căzu într-o adâncă depresie.

- Pruncule, câte kile ai? rupse tăcerea Fatim, într-un moment de luciditate.

- Ultima oară cand m-a cântărit Turambar, de Sfântu Gheorghe, aveam în jur de 35-40. Da’ cred ca până în noiembrie ajung la 20, maxim 25. Sunt la cură.

- Piticule, eşti greu, nu cred că mai pot să te ţin.

Toată Adunatura, strânsă la locul accidentului, privi îngrozită spre cei doi şi ţipă:”Picăboc!” Fatim îi dădu drumul să cadă şi cu siguranţă că şi-ar fi spart ochelarii şi capul de caldarâm dacâ nu-l prindea Călin. Văzându-se în braţele lui Călin, piticul începu să gângurească, să-şi sugă degetul şi să dea fericit din picioruşe.

- S-au regăsit! oftă publicul în cor.

Molipsit de atmosfera de împăcare şi regăsire, Fatim se apropie de Avraamescu şi scoase un tub din buzunar:

- Întinde palma. E Rudotel. Se suge.

Călin era fericit. Aproape fericit. Simţea că-i lipseşte ceva dar nu-şi putea da seama ce. Deodată, o umbră îi atrase atenţia în capătul celălalt al podului. Era o siluetă. Inima începu să-i bată tare, mai să-i spargă pieptul. Simţi cum i se înmoaie genunchii de emoţie. I-l dădu pe MiniMe lui Severus.

- Ţine-l tu.

- Zmeus! îngăimă Călin cu vocea gâtuită de emoţia revederii.

- Călin!, strigă Zmeus, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji…de când s-a stricat iStolo n-am mai plâns aşa.

Îi despărţea o lungime de pod. Începură să alerge unul spre celălalt, cu braţele întinse. Şi cu încetinitorul, evident. Din cauza şuruburilor de la spate, Zmeus, şi a şuruburilor de la genunchi, Călin.
Emoţia publicului atinge paroxismul. Atât Adunătura lui Zmeus, cât şi Găştile de Interese cu Răspundere Limitată ale lui Don Sile Pietrol, tatăl spiritual al lui Călin, aşteaptă Marea Reîntâlnire cu emoţie şi lacrimi în ochi. Mai sunt zece paşi, nouă, opt … patru, trei, doi….

- Halt! Not so fast, Bibicilor!

- Felix! strigă ingrozită mulţimea.