De câte ori vine vorba de fotbal românii aduc tot felul de scuze: latinitatea, balcanismul, neseriozitatea, lipsa de concentrare, brânza bună în burduf de câine, organizarea proastă, lipsa de dăruire, caracterul slab, cluburile de noapte, arbitrii, ghinionul, conspiraţiile şi multe altele. Chiar şi cei mai acizi critici ai fotbalului românesc găsesc astfel de scuze. Însă nimeni, dar absolut nimeni, nu vorbeşte despre adevăratele probleme: lipsa de imaginaţie şi de talent.
Degeaba dăm vina pe Mitică, Sandu şi Piţi. Atunci când am avut rezultate le-am avut doar datorită organizării, a temporizării şi a antijocului. Pe la toate competiţiile, echipele româneşti, cu precădere cea naţională, au fost considerate printre echipele cu jocul cel mai plictisitor şi mai urât. Nu e vina oficialilor şi antrenorilor că “băieţii” noştri nu ştiu ce să facă cu obiectul, că îl dau de la unii la alţii în lipsă de idei, că sunt tot timpul blocaţi în aşteptarea a ceva. Aşteaptă dar sunt incapabili să-şi imagineze ce aşteaptă, ce ar putea fi acel ceva care va veni şi le va aduce victoria. Aşa că, tălâmbi şi chinuiţi, dau mingea de la unii la alţii într-o simulacru de fotbal, ştiind că după meci vor fi acuzaţi doar de lipsă de determinare şi dăruire, niciodată de lipsă de talent şi imaginaţie. La conferinţa de presă şi interviurile de după se vor preface trişti şi supăraţi din cauza acuzaţiilor de neseriozitate venite din partea jurnaliştilor şi poporului. Însă după fiecare meci vor fi fericiţi că nimeni nu le-a descoperit secretul fotbalistic: netalentul.
Fotbaliştii români nu sunt neserioşi şi delăsători. Asta e doar scuza lipsei de talent. Ba mai mult chiar: sunt de admirat că au avut ambiţia de a-şi depăşi propria condiţie de netalentaţi şi, cu privirea încruntată, dinţii scrâşnind şi fălcile încleştate, într-un efort supraomenesc, au reuşit să împingă balonul trei metri mai încolo, dând impresia că ar mai fi o speranţă şi că locul lor e totuşi pe teren, nu la sapă (o acitvitate perfect onorabilă dar care nu cere imaginaţie, talent şi inteligenţă).
Dacă în cazul echipei naţionale şi a echipelor de club se poate recurge la scuza neseriozităţii şi lipsei de organizare, în cazul fotbaliştilor, luaţi individual, scuza asta nu ţine. Talentul lor funciar s-ar fi putut manifesta la echipele mai mari sau mai puţin mari din afară. În 98% din cazuri nu s-a întâmplat asta. Au reuşit doar câţiva, cei mai talentaţi din toate timpurile, şi doar la un nivel mediu spre mediocru.
Dacă ar exista aparate de monitorizat imaginaţia şi talentul, EKG-ul fotbalului românesc ar arăta o linie orizontală cu două-trei zvâcniri minore. Aşa că, băieţi, închideţi ochii, puneţi capul în pământ, strângeţi din dinţi şi scremeţi-vă în continuare. Şi uite, ca să nu vă simţiţi abandonaţi, o să ne scremem şi noi împreună cu voi. Cu privirea încruntată în căutarea spontaneităţii şi scrâşnind ingenios din dinţi, aşa cum îi stă bine românului.
PS. Mie Piţurcă, Ghişe, Vadim, Andreea Creţulescu, Răzvan Dumitrescu şi Lavinia Şandru mi se par cei mai reprezentativi români în viaţă.
