În urma mai multor şedinte oculte prin sms, Bleen ne transmite dezvăluiri şocante direct de pe patul de spital:

Picasso Poirot intră gînditor, cu paşi înceţi, în sala de operaţii. Ceilalţi 2 doctori (Iliescu şi Gheorghe) îl deschiseseră pe Bleen, se uitau plictisiţi în el şi căscau. Picasso luă bisturiul cu un gest leneş, îşi puse gînditor degetul la frunte, şi lama bisturiului disparu în tăietura lungă şi adîncă. Urmară 2 mişcări repezi şi scurte spre stînga, o volută, o tăietura lungă, de-un manierism rafaelian, de sus în jos… Se opri brusc, se uită furios în sus, ridică mîinile spre tavan şi izbucni deznădăjduit: Porca Goya Miseria, Merde Velasquez and all the Saints! Nu-mi iese, nu-mi iese şi gata! Totuşi este trist în lume. Îmi lipseşte mişcarea de geniu…. Santa mediocritas! Se întoarse furios şi începu, cu mişcări furioase, să strice tot ce a făcut. Ţipînd, începu să înfigă bisturiul în tăietura de zeci de ori pînă obosi. Îşi dădu cu mîna prin păr şi ieşi alergînd, din sală. Ajunse în parcul de vis-a-vis de spital şi se aruncă pe o bancă, deznădăjduit, cu capul în mîini, plîngînd cu sughiţuri.

Stătu aşa pînă pierdu noţiunea timpului. Au trecut 2 minute sau 2 ore? O minge roz cu buline albe se rostogoli la picioarele lui. Ridică încet privirea. Un puşti îndesat, bucălat, roşu în obraji, cu ochi vioi, rîzînd, se apropie în fugă, luă mingea şi îi zîmbi ştrengăreşte neurochirurgului nostru. Faţa acestuia se transfigură brusc, îşi dădu o palmă peste frunte, ridică mîinile spre cer şi strigă şamanic, în transă: Ave Hipocrate! Ave Bazac! Am găsit! Îşi luă bisturiul (pe care îl aruncase în iarbă) şi o luă la goană în direcţia spitalului, alergînd nebuneşte, pe roşu, printre maşini. Intră în sala de operaţii, îi dădu la o parte pe ceilalţi 2 doctori şi se apucă febril de treabă.

Bleen se urcă pe scăunel şi se uită în oglindă. Zîmbi. Îi plăcea. 3 vertebre mai puţin, 3 discuri mai puţin, 3 hernii mai puţin. Era mulţumit. 1,45 m. Era mai compact acum. Mai cochet, mai drăgălaş, un Pepe chinezesc, puţin mai mic decît originalul, un muţunache mic şi pufos, un sex toy pentru tipe sadice, cărora le place să strice jucării. Întoarse capul. În spatele lui era Picasso Poirot. Se dădu jos de pe scăunel şi îi zise: “Domnule Doctor, n-aţi putea să-mi faceţi şi două gropiţe cu bisturiul în obrăjori? Aş fi superdrăgălaş.” Picasso Poirot zîmbi poate pentru prima dată în viaţa lui. “Ai văzut, tinere? Dacă te duceai la Bagdasar sau Floreasca te făceau brigadier la Canal, ca pe Duda, sau adjunct cu propaganda la vreun muzeu tulcean sau inginer la Energomontaj, ca Geoană. Ăştia de la Bagdasar şi Floreasca sunt adepţii realismului socialist. Eu, ca şi Chuck Norris, sînt adeptul stilului frust, direct, post-modern, minimalist. De fapt, doar doi oameni în lumea asta pot reteza trei vertebre dintr-o mişcare…dar ce mişcare!… : eu şi Chuck Norris. Ştiai că cel mai rău la hernie de disc e să te apleci? Mă rog, la hernie de disc şi la Rahova în celulă, ca să fiu mai exact. Ei bine, te-am făcut atît de mic încît nu trebuie să te mai apleci. Iar la hernie nu e bine să stai în picioare. Acum, la înălţimea ta, e ca şi cum ai sta jos, nu în picioare. Deci ai mai scăpat de un risc.

Disclaimer.

Dr. Paul Pătraşcu se spune că ar fi unul dintre cei mai buni neurochirurgi din ţară atunci cînd e vorba de coloană. Nu ştiu cum stă cu simţul umorului (nu e genul de chirurg vorbăreţ, slobod la gură şi miştocar – e scurt, tăios, şi la propriu si la figurat, şi minimalist. Aşa că sper ca aceste rînduri să nu apuce să fie citite de cineva de la Spitalul Universitar, cel puţin pînă mă externez.

Tot ce aţi citit mai sus e pură ficţiune. Doar 3 lucruri sînt reale: mîine mă operez de hernii de discuri, Paul Pătraşcu e neurochirurg şi seamănă izbitor cu Hercule Poirot.

A consemnat: Roth.