Plec de la Baloteşti

În primul rînd, nu sînt singurul care pleacă zilele astea de undeva.¹

Partea cea mai grea a recuperării s-a încheiat şi, avînd în vedere că astfel a luat sfîrşit cel mai important capitol din saga “Bleen şi herniile lui de disc cu care ne fute la cap de două luni”, trebuie să-mi fac datoria de onoare şi să spun cîte ceva despre cei care m-au luat din cărucior acum două luni şi astăzi îmi dau drumul în lume în poziţie bipedă.

Prof. Univ. Dr. Elena-Luminiţa Sidenco - o găsiţi la Spitalul Militar de Urgenţă “Dr. Agrippa Ionescu” sau la Bio Terra Med (specialitatea Fizioterapie şi Recuperare Medicală), din cîte am înţeles, unul dintre cei mai buni specialişti în Recuperare medicală de la noi – cînd am ajuns la Bio Terra Med, la doamna profesor Sidenco, eram la cîteva zile distanţă de scaunul cu rotile (unde, dealtfel, am şi ajuns, culmea!, peste cîteva zile) şi la cîteva, probabil, săptămîni distanţă de scaunul cu rotile, varianta permanentă (asta nu ştiam atunci, am aflat-o după). După ce m-a pus să fac tot felul de mişcări ciudate (aşa fac toţi medicii din domeniu: te pun să faci cîteva mişcări ciudate, dau misterios din cap, oftează şi îţi zic: “E nasol.”) mi-a zis că sigur am hernie de disc (eu speram să nu se fi ajuns la hernie, să fie o discopatie, ceva) şi m-a trimis să-mi fac RMN-ul (la CMU Băneasa, la dr. Teodora Mătură). Rezultatul RMN-ului a depăşit cele mai pesimiste aşteptări ale mele: trei hernii de disc, una de gr. 2, una bilaterală, de gr. 3 şi una de gr 4, cea mai gravă, cu un fragment desprins, care căzuse şi blocase canalul intervertebral şi apăsa pe rădăcinile nervilor (very very bad news) şi cu sindrom “coadă de cal” (extremely bad news). Doamna profesor Sidenco mi-a zis că situaţia e exagerat de albastră şi m-a trimis urgent la Spitalul Universitar, la şeful secţiei Neurochirurgie I, dr. Paul Pătraşcu, să mă operez. După operaţie tot prof. Sidenco s-a ocupat de recuperare (şi se ocupă în continuare). După operaţie (reuşită), m-am transferat la Spitalul Baloteşti, la Secţia Recuperare (condusă de doamna Sidenco). Pe scurt, la Spitalul Baloteşti am ajuns acum cîteva săptămîni în scaunul cu rotile, astăzi plec pe propriile picioare (şi ajutat de cîrjă – deşi pot să merg şi fără, e riscant şi nu trebuie să forţez pînă la recuperarea totală). Din cîte am înţeles, pentru prof. Sidenco am fost un caz special prin gravitate şi, deci, provocator profesional (nu am fost cel mai grav caz dar am fost unul dintre cele mai grave cazuri cu hernie de disc lombară şi unul dintre cele mai grave cazuri care erau totuşi recuperabile – zic asta fiindcă am văzut aici un puşti de 20 de ani legumă de la mijloc în jos, în urma unui accident de maşină). Una peste alta, am fost un caz foarte grav, complicat, cu multe riscuri şi am scăpat (singura problemă pe care o mai am e revenirea la mersul de dinainte de criza de hernie – dar asta  e o chestie doar de timp).

Dr. Paul Pătraşcu –  neurochirurg la Spitalul Universitar – ca şi prof. Elena-Luminiţa Sidenco, şi despre Paul Pătraşcu se spune că ar fi unul dintre cei mai buni în specialitatea sa (neurochirurgie, în special pe coloană). După operaţie mi-a zis că aveam coloana făcută zob (la Spitalul Universitar am ajuns în scaunul cu rotile). Mi-a operat două dintre cele trei hernii, cele mai grave (a fost o echipă de trei chirurgi, dr. Paul Pătraşcu şi doi medici asistenţi, dr. Iliescu şi dr. Gheorghe). A treia hernie, cea de gr 2, se poate trata cu fizioterapie şi medicamente, nu era pentru operaţie. La zece zile de la operaţie m-am externat şi m-am internat pentru recuperare la Spitalul Baloteşti. Operaţia m-a scăpat de paralizie (hernia de gr 4 e hernie de 100% paralizie plus alte minuni  dacă nu e operată la timp) şi dureri (chiar dacă durerile persistă cîteva zile sau chiar săptămîni după operaţie) dar nervii, muşchii, ligamentele şi alte chestii de pe acolo erau deja afectate şi atrofiate şi aveau nevoie de recuperare specializată pentru a se reface (dacă nu m-aş fi operat la timp, exista riscul ca nervii să fie afectaţi ireversibil). Nu numai că operaţia a reuşit dar nici n-am rămas cu sechele sau complicaţii (incontinenţă urinară sau pişat la sondă sau “sindromul Norica Nicolai”).

Domnişoara Andreea - kinetoterapeut la Spitalul Baloteşti – tinerică, bruneţică, frumuşică, zîmbăreaţă,  expresie de copil care tocmai vrea să spargă un geam cu praştia sau să pună pioneze pe scaunul profesoarei (ştiu că o să vă aruncaţi pe scări sau de la etaj ca să vă rupeţi coloana şi să vă înghesuiţi la sala de gimnastică medicală sau la bazinul la care performează domnişoara Andreea, însă aparenţele înşală: e rea şi rupe chestii şi membre dintr-o singură mişcare – pînă la urmă tot ea le repară, dar aşa îi place să se joace: le rupe, le repară, iar le rupe, iar le repară, şi toate astea le face rîzînd). Cînd am întrebat-o vîrsta, singurul ei răspuns a fost un “cranc”. Era piciorul meu. I s-a făcut milă, mi l-a pus la loc şi mi-a zis şi vîrsta (nu pot să v-o zic, că îmi ştie CNP-ul şi mă prinde prin vreun gang, noaptea prin Bucureşti şi cranc, cranc!) Oricum e tinerică dar nu minoră. Mă gîndeam s-o întreb şi numele de familie, ca să ştiţi de cine întrebaţi cînd ajungeţi la Baloteşti (deşi sper să nu aveţi nevoie) însă eu la încă un “cranc” nu mai rezist. Nici măcar un miriapod n-ar scăpa cu vreun picior întreg din mîinile domnişoarei Andreea, dacă ar enerva-o. Am văzut ce i-a făcut unui moş zvăpăiat, cu ochi pofiticioşi: i-a luat un picior, i l-a dat peste cap şi i l-a înfăşurat în jurul gîtului, după care cranc, cranc, o mînă şi celălalt picior. A venit doamna Sidenco şi i-a zis, pe ton dojenitor: “E, l-ai stricat, acum repară-l! Şi fă curat, uite ce de picioare şi mîini sînt pe jos! Uite, Ema (colega ei de kinetoterapeuţie) de ce nu-i demontează, aşa ca tine?” A lăsat capul în jos, s-a bosumflat, şi după ce a ieşit dr. Sidenco, cranc, şi cealaltă mînă a moşului. Şi a început să rîdă. Din momentul ăla m-am decis să tac şi să zîmbesc tîmp-placid, orice ar fi.  Glumeam, nu vă speriaţi şi nu verificaţi yala să vedeţi dacă e încuiată şi sistemul de alarmă dacă e activ, nu e aşa de rea şi nici nu rupe chestii. Dar ar putea dacă ar vrea. Credeţi-mă. Are forţă şi ştie tehnici, dacă vrea poate să transforme un om sănătos într-un yoghin nepalez, cu picioarele înfăşurate în jurul gîtului şi cu mîinile făcute fundă. Ba ar putea să-l bată la skandenberg chiar şi pe Ioan T Morar!!! (pentru cei care nu ştiu Ioan T Morar a bătut la skandenberg toţi studenţii din Timişoara). Nu, domnişoara Andreea nu ştie de bleen, aşa că pot să zic ce vreau aici, numai să mă anunţaţi dacă bate la uşă, să sar pe geam.

Doamna Nuţi – fizioterapeut la Spitalul Baloteşti - fizioterapia nu e la fel de spectaculoasă ca kinetoterapia aşa că multe nu ar fi de zis. Eu n-am făcut decît electroterapie şi nişte chestii cu laser,  nu am făcut ultrasunete. Te bagă în priză, îţi pune nişte electrozi prin diferite zone ale corpului, învîrte de nişte rotiţe, apasă pe nişte butoane, piuie nişte chestii şi te întreabă cît suporţi. Puteţi încerca şi dumneavoastră acasă, domnule Geoană. E atît de simplu şi de uşor! Sînt sigur că v-aţi descurca. Nu e mare lucru: vă băgaţi în priză (faceţi chestia cu electrozii sau puteţi să vă băgaţi direct degetele) şi staţi aşa cît mai mult. Dacă iese fum şi miroase a ars, să nu vă speriaţi! E de bine. Asta e şi ideea: să iasă fum şi să miroasă a ars. Staţi liniştit şi aveţi răbdare: o să vă anunţe Măritul Dictator cînd trebuie să scoateţi degetele din priză (se pricepe, s-a operat şi el de hernie de disc). Din cîte am înţeles doamna Nuţi e şefa fizioterapeuţilor de aici. E foarte de treabă: are două hernii, a doua a făcut-o prinzînd în braţe un pacient paralitic şi ambiţios iar cîteodată se mai întîmplă să rămînă după program, după tot felul de întîrziaţi, care dorm ca tolomacii prin camere sau bîntuie prin pădure fumînd (eu intru şi la tolomaci, şi la fumători). Faza mişto cu elecroterapia a fost la început, cînd eram nedeplasabil şi venea cu aparatele în cameră: la un moment dat eram băgaţi în priză toţi trei: eu, laptopul şi mobilul (în camere sînt tot felul de prize, telecomenzi, măşti de oxigen, butoane de alarmă, tuburi şi alte aparaturi).

Atît la Spitalul Universitar cît şi la Spitalul Baloteşti asistentele şi infirmierele au fost de nota 9.50-10 (la Baloteşti sigur au fost de 10). N-am întîlnit nicăieri celebra acreală angajatului la stat. Şi, credeţi-mă, din ce-am văzut, nu sînt munci uşoare. În schimb, am întîlnit, mai ales la Spitalul Universitar, pacienţi acri, teribil de enervanţi şi chiar agresivi (cel puţin verbal) cu asistentele şi infirmierele. Bine, eu am avut parte de un tratament mai special şi de o anumită doză de simpatie şi fiindcă eram tînăr şi paralitic (erau infirmiere care aveau copii de vîrsta mea sau cu cîţiva ani mai tineri). Oricum, n-am intrat nici la Spitalul Universitar, nici la Spitalul Baloteşti, cu idei preconcepute şi nici nu sînt genul acru, căruia îi pute tot în jur şi nu-i convine nimic: “Nu vreau p-aia! Vreau p-aia! Nu vreau aşa! Fire-aţi ale dracului, beţi cafele şi fumaţi toată ziua!”

Problema sistemului medical românesc e că norocul joacă un rol mult prea important. Depinde peste ce doctor dai. Înainte să mă trimită prof. Sidenco la Spitalul Universitar, am fost internat trei zile la Floreasca (m-am internat de urgenţă, înainte să fac RMN-ul). Medicul de acolo (neurochirurg  - Moraru) mi-a zis că nu poate să-mi facă RMN că sînt făcute programările pe  15 zile. Ca să aflu după aia că, fiind urgenţă, era obligat să-mi facă RMN-ul pe loc. Doctorul Moraru mă programase la RMN abia pe 18 mai (pe 3 mai m-am internat la Floreasca, la urgenţă) iar eu, pe filiera Sidenco-Pătraşcu, pe 18 mai aveam deja o săptămînă de la operaţie, urmînd ca pe 19 mai să încep recuperarea. Dacă aşteptam după dr. Moraru de la Floreasca, astăzi scriam din scaunul cu rotile şi nici nu trebuia să mă duc la wc ca să mă piş: aveam sonda la îndemînă. Nu ştiu ce fel de chirurg e, dar un om care nu-şi respectă profesia e imposibil să o facă bine, oricît talent ar avea. Aşa că am senzaţia că talentul de chirurg al lui Moraru e la nivelul caracterului, adică zero. Am uitat să zic că Moraru mi-a dat de înţeles că s-ar putea găsi un loc la RMN, că poate mai vedem, cine ştie etc etc. Atunci m-am enervat şi m-am hotărît să plec de la Floreasca.

PS. Ştiu că e un articol prea lung însă e bine să fie aici, pe blog şi să fie indexat de Google. Nu e nici cel mai inteligent şi nici cel mai comic articol al meu, nu e scenariu, nu e poveste şi nici analiză politică, însă e util celor care au nevoie şi care e bine să ştie care sînt opţiunile înainte să ia o decizie. Eu am ajuns la prof. Elena-Luminiţa Sidenco dintr-o întîmplare: o colegă de serviciu (giurgiuveancă, ca şi mine, herniacă, ca şi mine) cunoştea pe cineva în Giurgiu, care-l ştia pe unul dintre kinetoterapeuţii de la Bio Terra Med, giurgiuvean şi el (Claudiu îl cheamă – eu nu am ajuns încă să fac recuperare la Bio Terra Med, dar am înţeles că e bun, chiar dacă nu arată şi nu flutură din gene ca domnişoara Andreea).

¹Cristian Preda – Plec de la CotroceniPS2. Mulţumesc celor care au avut răbdare să se înregistreze, deşi cred că m-au cam înjurat printre dinţi. Experimentul a reuşit: pînă acum (în cîteva zile) sînt 51 de useri înregistraţi (52, cu autorul). Înregistrarea se face de la LOG IN OR REGISTER – > Register.  Introduceţi username-ul dorit şi o adresă de e-mail validă. Veţi primi pe adresa de  e-mail cuc are v-aţi înregistrat o parolă generată de wordpress. Pe care o schimbaţi după ce v-aţi loogat prima oară (e imposibil de reţinut, e ceva de genul “yzxf35qyzeyzqsa3″). Modificarea parolei se face din LOGIN OR REGISTER – Site admin- Profile – New Password.