Supa dumneavoastră! V-am reîncălzit-o.


“Picăboc!” (9 septembrie 2008)

Din episodul anterior: Călin se pregăteşte să treacă podul, MiniMe are un coşmar cu Fatim, Zmeus şi Adunătura o trimit pe Ea Însăşi să se arunce în faţa bicicletei lui Călin şi să facă pe căprioara rănită pentru a-i dsitrage atenţia iar Severus & Avraamescu pîndesc, pregătiţi să-l înjunghie cu Parkerele şi să-i ţină o morală soră cu moartea.

Mai erau cîţiva metri pînă la pod…cam două lungimi de Porsche, gîndi Călin, pedalînd.

“Gîndesc şi pedalez… Ce chestie, nu credeam că pot să le fac pe amîndouă odată….Ba chiar mai mult decît atît, pedalez şi gîndesc şi, în acelaşi timp, mă gîndesc că pedalez şi gîndesc. Asta înseamnă că am conştiinţă de sine? Deşi mai corect ar fi conştiinţă de mine, cred…. Nu? Ar fi o dovadă de schizofrenie galopantă să vorbesc despre mine la persoana a treia…. Întrebare: cum poţi să dai dovadă de schizofrenie galopantă cînd tu pedalezi, nu galopezi? Băga-mi-aş, dacă nu mă certam cu Zmeus, acuma puteam să-i sun pe Patapievici, Pleşu şi Liiceanu şi să-i întreb. Asta e, unde dracu sunt intelectualii cînd ai nevoie de ei? Ce să fac, trebuie să gîndesc singur, cu mînuţa mea…. Pe Zmeus îl doare în pixul lui Cărtărescu, cînd vrea să gîndească, cheamă Sfînta Treime… <Liiceanule, fă-mi şi mie, mînca-ţi-aş, un silogism, că mie mi-e lene.> sau <Pleşule, vreau să cad pe gînduri da’ n-am timp, cazi tu în locul meu?> sau <Pata, desenează-mi un ponei roz, să moară duşmanii mei de ciudă. Bă, şi fă-i şi un zbîc, ceva, pe cur…> Am încercat şi eu cu Atovărăşiţei şi… pula! Mi-a făcut o pictură murală cu Femechiu, cu vai, în mărime naturală, pe funcţie de sfînt, numai că în loc de aura în jurul capului i-a desenat cinşpe steluţe. Şi ce era mai nasol, nici o zvastică pe cur.”

Deodată se auzi o bufnitură. Era o căprioară blondă, îi sărise în faţă. “Am lovit-o. O mai trăi? Să-i verific pulsul.” Îi luă mîna şi începu s-o mîngîie uşor. Căprioara deschise ochii ameţită:
- Unde sînt? Ce s-a întîmplat?
“Fuck, ce-i zic? Nu-mi vine nimic. Cum scria în Ghidul de Conversaţie al lui Fincălştain? A! Am găsit!
- Domnişoară, iţi plac sporturile cu pedale? Te pricepi? Îmi arăţi şi mie? Deodată se auzi un fîlfîit de aripi… “Corul Îngerilor, gîndi Călin. De cîte ori se aude fîlfîit de aripi înseamna că a mai căzut un înger…..ăsta o fi Avraamescu? Era şi timpul.”
- Nu, Stăpîne, sînt eu, papagalul lui Fincălştain, Andronicus.
Speriată de papagal, căprioara blondă tresări şi dădu să se ridice, din reflex. Îşi aduse aminte că e rănită şi se lăsă din nou pe spate, gemînd. Prea tîrziu. Din decolteul generos îi căzuse un bileţel roz.
- Stăpîne, e o capcană, fugi! Uite bileţelul roz! ţipă exaltat Andronicus.
Călin, cu mîna tremurîndu-i de emoţie, luă bileţelul şi începu să citească: “Dragă Zmeus, dacă le spui la procurori să-l lase pe Don Sile Pietrol să se joace cu puţul în ţărînă. Pup. Al tău pe veci, Călin” Brusc, venind de undeva din adîncurile fiinţei, îl năpădi un val de nostalgie… Cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, repeta mecanic, în neştire
- Pup. Al tău pe veci, Călin. Pup. Al tău pe veci, Călin. Pup….

Luat prin surprindere de această întorsătură neaşteptată a lucrurilor, papagalul Andronicus uită toate învăţăturile lui Fincălştain şi rămase în aer fîlfîind a pagubă. Ea Însăşi sări sprinţară în picioarele-i lungi (scenă la care toţi jurnaliştii din sală începură să fluiere ţinîndu-se cu mîna de prohab şi să ţipe “Fute-o bă!”, spre dezgustul Sfîntului Sinod, al Comisiei Europene, al iubitelor şi al nevestelor).
- Severuse, Avraamescule, săriţi, voinicii mei! urlp Ea Însăşi din adîncul decolteului.

Alertat de ţipete, Fatim îl luă pe MiniMe în braţe şi fugi spre locul accidentului politic, ţipînd
- Mitzura! Mitzura! Micuţule, smulge-mi tu părul din cap, că eu am mîinile ocupate.
În acelaşi timp cu cei doi, ajunseră pe pod şi Fraţii Buzeşti ai Adunăturii, Severus & Avraamescu. Severus se uită la Fatim (care îl ţinea în braţe pe MiniMe) şi zise, lăsînd să-i cadă Parkerul din mînă:

– Sînt mîhnit. Totul e deşertăciune. N-are nici un rost. Avraamescu dădu şi el cu ochii de icoana Dreptei Alianţe, Fatim cu Pruncul. Începu să i se zbată un ochi, apoi şi al doilea, încleştă pumnul frîngînd Parkerul în două, privirea i se înceţoşă, simţi că-l ia ba cu friguri, ba cu călduri, mai apucă să urle: “Trădare!”, şi căzu într-o adîncă depresie.

- Pruncule, cîte kile ai? rupse tăcerea Fatim, într-un moment de luciditate.
- Ultima oară cînd m-a cîntărit Turambar, de Sfîntu Gheorghe, aveam în jur de 35-40. Da’ cred ca pînă în noiembrie ajung la 20, maxim 25. Sunt la cură.
- Piticule, eşti greu, nu cred că mai pot să te ţin. Toată Adunătura, strînsă la locul accidentului, privi ingrozită spre cei doi şi ţipă:”Picăboc!” Fatim îi dădu drumul să cadă şi cu siguranţă că şi-ar fi spart ochelarii şi capul de caldarîm dacă nu-l prindea Călin. Văzîndu-se în braţele lui Călin, piticul începu să gîngurească, să-şi sugă degetul şi să dea fericit din picioruşe.
- S-au regăsit! oftă publicul în cor.

Molipsit de atmosfera de împăcare şi regăsire, Fatim se apropie de Avraamescu şi scoase un tub din buzunar:
- Întinde palma. E Rudotel. Se suge.

Călin era fericit. Aproape fericit. Simţea că-i lipseste ceva dar nu-şi putea da seama ce. Deodată, o umbră îi atrase atenţia în capătul celălalt al podului. Era o siluetă. Inima începu să-i bată tare, mai să-i spargă pieptul. Simţi cum i se înmoaie genunchii de emoţie. I-l dădu pe MiniMe lui Severus.
- Ţine-l tu.