Parlamentul votează o lege. Legea ajunge la Preşedinţie pentru promulgare. Preşedintele fie este de acord cu legea aşa cum a fost votată de Parlament şi o promulgă, fie nu este de acord şi o restituie Parlamentului pentru a fi reexaminată. Parlamentul o poate modifica sau nu şi o trimite iarăşi Preşedintelui, de data aceasta Preşedintele fiind obligat să o promulge. Dar dacă Preşedintele se enervează şi adoptă şi el o lege paralelă? Doar a fost ales de poporul român prin vot direct şi universal şi reprezintă toţi cetăţenii români, este autoritatea cu cea mai mare legitimitate, nu? Şi ce dacă Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, ce dacă nu poate modifica sau adopta legi ci doar refuza promulgarea o dată? La urma urmei dă-o pizda mă-sii de Constituţie, importantă e legitimitatea stabilită la televizor. Cine e mai mulţi are dreptate. Exact asta face Parlamentul acum (sau, mă rog, partea de Parlament numită “Majoritatea Grivco”). Apropo, că uitai: legitimitatea o dă Constituţia, nu televiziunea.

Aşa că în cazul “Johannis călare pe Constituţie”, autoritatea legitimă constituţional să desemneze prim ministrul e Preşedintele. Preşedintele nu reprezintă majoritatea cetăţenilor români, îi reprezintă pe toţi. Şi totuşi, asta nu îi dă dreptul să iniţieze sau să adopte legi, de exemplu. Sau să dea amenzi. Sau să aresteze. Sau să facă echipa la următorul meci cu Serbia. Şi nici Parlamentul nu poate face toate astea, indiferent cîte coaliţii s-ar face la Grivco sau la Doraly. Niciuna dintre autorităţile alese nu are drepturi absolute, indiferent cît de legitimă ar fi din punctul de vedere al reprezentativităţii.

Parlamentul nu poate face orice în numele legitimităţii. Da, ne reprezintă aşa cum ne reprezintă şi Preşedintele dar asta nu înseamnă că poate să ne zică în duplex la Antena-Realitatea: Te reprezint, suge-mi-o! Cum de ce, bă boule? Fiindcă aşa vreau io! Şi ce vreau io e sfînt, fiindcă te reprezint.