Bunul simţ de sta capră în faţa şefului, mai mult sau mai puţin metaforic, pentru o mărire de salariu de 10% sau o promovare de la prezentator de flipcharturi la anexă de powerpointuri (ştiu cum se fac căcaturile astea – trei platitudini cretine scrise pe o hîrtie devin strategie în powerpoint, strategie absolut genială, dacă e şi-un proiector prin preajmă).

Bunul simţ de a bea o lămîie stoarsă într-un pahar cu albastru de metil, cu o umbreluţă roşie, la numai 200 000 de lei.

Bunul simţ de a-ţi fute viitorul făcînd credite în tembelism, pentru apartamente cu 2 camere  în Rahova, la numai 150 000 de euro (nu-i prost ăla care cere, e un retardat patetic şi complexat social ăla care dă) sau pentru maşini de fiţe (un alt complex social, freudian sau cum vreţi să-i ziceţi).

Bunul simţ de a nu avea niciodată opinii, de a juca rolul imparţialului speriat, de a merge cu coada între picioare în faţa şefului şi cu ea ridicată şi pieptul umflat în faţa subalternului.

Bunul simţ de a iubi copăceii şi plăntuţele din viteza maşinii care consumă 15 la sută, de a stinge lumina o oră pe an, cînd se anunţă în Tabu şi la CNN.

Bunul simţ de a iubi de două ori pe zi animalele pufoase, cu pedigree, carte de sănătate şi fără pureci.

Bunul simţ de a gîndi în jargon. De a-ţi ascunde imensul gol sufletesc şi tot pustiul creierului în spatele manierelor mecanic-repetitive, de bandă, în spatele englezismelor pavloviene, care te scutesc de efortul de a gîndi înainte să vorbeşti.

Bunul simţ de a avea gesturi citite şi mimici filozofice, de a ţuguia buzele ca şi cum ai cita din Camus şi de a sta picior peste picior ca şi cum ai scrie ca Dostoievski.

Bunul simţ de a nu simţi nimic, în lungile ore de efort inutil, de isterie goală şi febrilă la serviciu, în obositoarele ore de veselie scremută la terase şi prin cluburi, în epuizantele ore de plimbat prin casă, pe vîrfuri, printre obiecte pentru care ţi-ai dat trei sferturi din viaţă şi toată energia.

Bunul simţ de a trăi letargic o viaţă a căror unică împlinire e o notă de plată suficient de mare încît să te simţi realizat.

Bunul simţ de a crede că meriţi un salariu de cîteva mii de euro doar pentru că ai cearcăne, eşti stresat şi ai atacuri de panică.

Bunul simţ de a crede că economia României se bazează pe powerpointurile tale şi nu pe miliardele trimise de căpşunari de prin toată Europa.

Bunul simţ de a crede că prosperitatea o aduc terenurile vînturate de colo colo, firmele de PR, multinaţionalele specializate în consultanţă şi creditele la orice. Şi bunul simţ de a nu recunoaşte că tocmai imobiliarele, firmele de audit şi băncile sînt principalele vinovate pentru criză.

Bunul simţ de a nu recunoaşte că tocmai supralicitarea nimicului corporatist a dus la actuala criză financiară (o bună prietenă, corporatistă workaholică convinsă, acum dă vina pe Băsescu pentru criză, deşi acum cîţiva ani îmi spunea cum în publicitate, nu exista puşti de 20 de ani care să accepte un salariu mai mic de 500 de euro, deşi era incapabil să scrie corect româneşte).

Bunul simţ de a nu citi nimic niciodată şi de a arăta citit (o actuală parlamentăriţă liberală, o rafinată şi o intelectuală a PNL-ului, o tînără speranţă a tinerilor culţi, îmi spunea acum vreo zece ani că nu citeşte ruşi din două motive: nu citeşte beletristică în general pentru că nu-i foloseşte şi nu-i plac numele ruseşti).

Bunul simţ de a învinovăţi pentru propria prostie pe oricine, mai puţin pe tine. Bunul simţ de a face credite de 1200 la un salariu de 1500 şi de a crede că peste un an vei avea salariu de 3000, într-o economie pe butuci, umflată temporar cu pompa de imobiliare, importuri, investiţii străine şi, mai ales, banii căpşunarilor.

Bunul simţ de a crede că balonul imobiliar şi consumul din importuri va dura la nesfîrşit, de a confunda creşterea economică cu maşinile de import din faţa discotecii.

Bunul simţ de a nu gîndi nimic şi de a nu spune niciodată ce gîndeşti (asta trece drept discreţie manierată).

Bunul simţ de a-ţi clama emfatic principiile la fumoar şi de a sta capră în biroul şefului (numele de Crin vă spune ceva?)

Bunul simţ de a nu crede în nimic şi a o numi scepticism sănătos, nu uscăciune sufletească şi paralizie mentală.

Bunul simţ de a lăsa responsabilitatea deciziei pe umerii documentelor justificative, a cercetărilor mai mult sau mai puţin ştiinţifice şi a advice-urilor avizate (mă gîndeam să scriu textul în jargon corporatist, dar nu-l ştiu -  deşi lucrez în domeniu, nu reuşesc să reţin numele platitudinilor fără conţinut, fie ele cît de impresionante).

Bunul simţ de a lua la şuturi aurolacul care te fute la cap cînd îţi trăieşti high-life-ul la terasă şi de a te indigna ipocrit pentru reacţia unui politician pe care l-au lăsat nervii (aş fi rezistat nervos dacă eram în locul lui Băsescu, cu o dementă care urlă la mine în plină isterie şi un golănaş care înjură? Nu ştiu. Habar n-am. L-aş fi pocnit serios? Nu. M-aş fi repezit la el nervos? Probabil. Aproape sigur. Şi cred că şi pe ea o trimiteam în pizda mă-sii)

Bunul simţ de fi obosit şi a vrea linişte, după cinci ani în care nu te-a interesat ce se întîmplă în jurul tău.

Bunul simţ de a nu-ţi pune întrebări şi de a considera că liniştea e unicul răspuns la întrebările pe care le-ai pune dacă le-ai şti.

Bunul simţ de a ceda la primul hop, de a obosi abia atunci cînd începi să trăieşti.

Bunul simţ de a confunda capitalismul cu un maşină lată, un salariu mare, trei şedinţe pe zi, cîteva team-building-uri, un aparat de aer condiţionat, un scaun de piele, un LCD, un automat de cafea şi unul de apă.

Mulţi dintre voi, cu bunul simţ la purtător, îl veţi vota pe Geoană şi vă veţi duce acasă sfărşiţi de oboseală, după un an de criză şi o lună de gîndit, vă veţi arunca epuizaţi dar uşuraţi în pat, după atîta efort de gîndire, fericiţi că de acum încolo n-o să vi se mai întîmple. Gînditul. La el mă refeream.

O să zic ceva ce probabil o să surprindă: sînt convins că Geoană e soluţia bună pentru noi.

Da, cred cu tărie că merităm un preşedinte zeamă-lungă, un ambiţios care nu crede în nimic, un manierat uscat şi gol, un oportunist fără însuşiri, o moluscă la costum, un speriat cu mintea odihnită. E de-al nostru. Ne seamănă şi, cred eu, ne reprezintă. Deşi Crin era mai bun, avea toate cele de mai sus şi mai avea ceva în plus: era bun de gură şi dădea mişto din mîini. Ca în reclama aia cu ăla care-l distrează pe şef. Dar asta e, nu l-aţi avut pe Crin, îl aveţi pe Geoană.

PS. Nu cred că e atît de important cine e în spatele lui Geoană, În spatele lui Geoană poate fi oricine vrea şi are chef. Important e că în Geoană nu e nimic.

UDPATE. Citiţi pe Madame Blogary şi “Între sclavia confortabilă şi libertatea dureroasă” şi “Votaţi Geoană!“

Două interviuri cu Traian Băsescu:

tolo.ro: “Le cer scuze celor 22 milioane de români”

România Liberă: “Geoană spune că va aduce linişte. Eu spun că voi reforma statul.”

“Frica păzeşte procentele”

Geoană n-a venit la confruntare nici în 2004, în campania pentru Piimăria Generală

UPDATE 2.

Geoană era negru de supărare la întîlnirea cu Johannis. Geoană, acest Obama, primul preşedinte negru al României.

UPDATE 3.

Geoană: “Johannis va avea ultimul cuvînt în alegerea membrilor guvernului.” Ultimul cuvînt în ordinea importanţei, evident.

UPDATE 4.

3 decembrie, “Ziua fără Realitatea TV”

UPDATE 5.

Şi-au luat ţeapă în direct!

SCENA I

LEONIDA

Aşa, cum îţi spusei, mă scol într-o diminează, şi, ştii obiceiul meu, pui mâna întâi şi-ntâi pe ‘Aurora Democratică’, să văz cum mai merge ţara. O deschiz… şi ce citesc? Uite, ţiu minte ca acuma: ’11/23 Făurar… a căzut tirania! Vivat Republica!’

EFIMIŢA

Auzi colo!

LEONIDA

Răposata dumneaei – nevastă-mea a d-întâi – nu se sculase încă. Sar jos din pat şi-i strig: ‘Scoală, cocoană, şi te bucură, că eşti şi dumneata mumă din popor; scoală, c-a venit libertatea la putere!’

EFIMIŢA (afirmativ)

Ei!

LEONIDA

Când aude de libertate, sale şi dumneei răposata din pat… că era republicană! Zic: găteşte-te degrab’, Miţule, şi… hai şi noi pe la revuluţie. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos pân’ la teatru… (Cu gravitate:) Ei, când am văzut… ştii că eu nu intru la idee cu una cu două…

EFIMIŢA

Ţi-ai găsit!… dumneata nu eşti d-ăia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.

LEONIDA

Ori să zici nu ştiu ce şi nu ştiu cum, că adicătele ‘acu, unde eşti tu republican, ţii parte naţiunii…’

EFIMIŢA

Aş!

LEONIDA

Dar, când am văzut, am zis şi eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume, lume,… de-ţi venea ameţeală nu altceva.

EFIMIŢA

Bine că n-am fost în Bucureşti pe vremea aia! Cum sunt eu nevricoasă, Doamne fereşte! Păţeam alte alea…

LEONIDA

Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. (Schimbând tonul:) Ei, cât gândeşti c-a ţinut toiul revuluţiei?

EFIMIŢA

Până seara.

LEONIDA (zâmbind de aşa naivitate, apoi cu seriozitate)

Trei săptămâni de zile, domnule.

EFIMIŢA (minunându-se)

Nu mă-nnebuni, soro!

LEONIDA

Ce te gândeşti dumneata, că a fost aşa un bagadel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră naţiunea română.

EFIMIŢA (cu interes)

Zău?

LEONIDA

Mai e vorbă!

EFIMIŢA

Adică cum?

LEONIDA

Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii, şi s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească…

EFIMIŢA (curioasă)

Da’… ce spunea în scrisoare?

LEONIDA (cu importanţă)

Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, ţiu minte ca acuma: ‘Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite!’ Şi jos iscălit în original ‘Galibardi’.