Partea a II a – “Nu vreau nici bani, nici putere”

Partea a III a – “[fără bicameralism] vom avea un stat slab, mai aproape de cele africane decât de cele europene.”

Valeriu Stoica despre presa românească şi Madame Blogary

Valeriu Stoica despre mitul stîngii progresiste, dreapta şi relaţia cu Biserica Ortodoxă Română

Într-adevăr, de [...]]]> Celebrul scriitor Romoşanu (acest Umberto Ecco al lui Turcescu), invitat aseară la Realitatea TV  să comenteze interviul lui Băsescu, dincolo de intervenţiile de un umor teribil (la prima sa intervenţie m-am tăvălit pe jos de râs), a spus un mare adevăr: “Băsescu a dovedit autism în seara asta”.

Într-adevăr, de data asta nu l-am mai văzut pe Băsescu încercând să demonteze orice acuzaţie, să răspundă oricărei insinuări, să să reacţioneze la orice ironie a jurnaliştilor, să se agaţe de orice cuvânt al acestora şi să intre în tot felul de clinciuri şi fundături.

A fost evaziv sau pur şi simplu a ignorat anumite întrebări sau reacţii ale celor doi jurnalişti şi şi-a transmis  mesajul pe care voia să-l transmită, clar şi nealterat. Băsescu a dialogat doar formal, pe fond a ţinut un discurs şi a trecut zâmbind sau râzând peste temele pe care le-a considerat irelevante (nu neapărat incomode, doar irelevante – o soluţie de a anula discursul unui politician este de a-l atrage în dispute sterile, în clinciuri şi fundături, de a-i îneca temele în preamult, în irelevant şi derizoriu – nu e neapărat nevoie să-i dai lovitura de graţie cu acuzaţii şi dezvăluiri senzaţionale, sau să-i anulezi argumentele şi temele, e suficient să-l atragi într-un fel de ping pong monoton şi obositor pentru public).

De multe ori politicienii cad în asemenea capcane din teama că o acuzaţie sau insinuare nedemontată sau căreia nu i s-a răspuns i-ar putea dăuna imaginii publice sau pur şi simplu, din orgoliu, din ambiţia de a avea întotdeauna ultimul cuvânt. Băsescu, la rândul său, s-a pierdut în tot felul de clinciuri, mai ales în primii ani de preşedinţie.

Dealtfel nici presa nu e ferită de astfel de capcane pe care de cele mai multe ori şi le întinde singură (din când în când îi mai trage şi Băsescu una cu mogulii şi tonomaţii, bazându-se pe orgoliul supradimensionat al jurnaliştilor şi lâsându-i astfel câte două trei săptămâni să bălmăjească bosumflaţi) Nu ştiu dacă astfel presa îşi pierde din credibilitate dar sigur îşi pierde din relevanţă.

Însă rolul autistului nu e uşor de jucat. Cel mai jenant exemplu e Ghişe. Dar nici cu Tăriceanu sau Geoană nu mi-e ruşine (liberalii în general excelează la capitolul ăsta). Nu e suficient să-ţi turui imperturbabil poezia. Trebuie să-ţi crezi şi să-ţi trăieşti personajul. Ai nevoie şi de intonaţie şi joc de scenă.  Adică de talent. De imaginaţie. A arătat-o Băsescu aseară, când a făcut ca un discurs să pară o tacla cu Ursu şi Hurezeanu. Iar o tacla e mult mai credibilă şi mai interesant  de urmărit decât un discurs.

UPDATE. Elena Băsescu a anunţat că îşi dă demisia din PD-L şi candidează ca independent la alegerile europarlamentare din 7 iunie (Cotidianul). Domnişoara de Bamboo dovedeşte curaj şi încăpăţânare (cu cine o semăna?). Mult mai mult curaj şi încăpăţânare decât politicieni de “anvergură” sau intelectuali de calibru, care ori au cedat şi s-au retras la primul hop, ori s-au înghesuit pe liste, ori şi-au aranjat colegiile în aşa-zisul scrutin uninominal din noiembrie 2008. Pe de altă parte, decizia Elenei Băsescu o lasă în ofsaid pe Alina Mungiu-Pippidi.

Part I

Part II

Part III

Part IV

Part V