Au stors fonduri de investiţii, bănci, trusturi media, companii preluate de la stat cu infrastructură, piaţă, relaţii de afaceri şi acces la resurse şi acum au ajuns la fundul sacului. Marii afacerişti ai patriei noastre sînt maeştri în importuri, caritasuri, căpuşări, imobiliare, preluarea pe nimic a companiilor de stat cu tot ceea ce au acestea: pieţe, infrastructuri, terenuri, drept de exploatare sau vînzare a resurselor naturale. Toate acestea sînt preluate pe nimic după ce le-au fost şterse datoriile, apoi sînt falimentate, dezmembrate sau vîndute mai departe pe bani grei (cei  din afară care le cumpără, la rîndul lor, nu sînt interesaţi decît de resursele naturale al căror drept de exploatare îl deţin respectivele companii, de terenuri, reţele de distribuţie, sedii etc). Banii cîştigaţi din astfel de tunuri (sau inginerii financiare, cum le zicea prin anii 90) se duc apoi în tot felul de aventuri politice, masturbat orgolii, publicitate personală şi alte exerciţii de imagine, cumpărat şi vîndut fotbalişti şi jurnalişti etc.

Pentru sponsori mediatici ai lui Geoană şi Crin Antonescu miza alegerilor prezidenţiale o reprezintă gazele, petrolul, poşta, CEC-ul, energia electrică, terenuri, păduri, clădiri şi, evident, miliardele de euro care vin de la UE şi de la FMI. Pentru jurnaliştii lor miza sînt salariile, ratele la bancă şi chiar locurile de muncă. E simplu: puterea politică pentru patroni înseamnă miliarde de  euro şi implicit siguranţă financiară pentru jurnaliştii din dotare. Asta e dictatura lui Băsescu.

E simplu:

- Cît ai salariul?

- 1200, domnu’ Sorin, să trăiţi! Cu atît am mai rămas după cele patru reduceri de pînă acum…

- Şi rata?

- Mult coane Ovidiu, după buget, adică 800, să trăiţi!

- Îmi pare rău, dar e criză, afacerea nu merge, pierderile-s mari… Mă văd nevoit să reduc iar salariile cu 50%.

- Păi şi eu ce fac, să trăiţi, coane Dinu, cum plătesc eu o rată de 800 dintr-un salariu de 600, să trăiţi?

- Să nu mai pui semnul întrebării la să trăiesc, că nu mai vezi nici ăia 600, editorialistule!

- Îmi cer iertare, să trăiţi, domnu’ Profesor, să trăiţi!

- Hai, că mi-au trecut nervii… Uite, ar fi totuşi o soluţie să nu-ţi scad salariul şi să nu-ţi pierzi casa, maşina şi nevasta.

- Care, şefu’, să tră… Care, şefu?

- Dacă îmi revin financiar nu vă mai scad salariile. Am găsit o oportunitate de afaceri. Profit nelimitat, risc zero, investiţii…doar umane, ca să zic aşa. Dacă-mi iese, om mă fac, om te fac. Adică, redevenim, cum s-ar spune.

- Da’ şefu, nu mă mai fierbe, zi-mi calea şi adevărul!

- Păi, uite care e problema: dacă am trăi într-o ţară liberă şi civilizată aş putea fura în linişte şi înţelegere Poşta, CEC-ul, rîul, ramul, pungile de gaz, petrolul, curentul şi restul. Dar noi trăim într-o dictatură condusă de un conflictogen votat de ţigani, alcoolici, drogaţi şi prostituate. Şi pînă nu scăpăm de dictatură, nu pot să fac nimic. Deci va trebui ori să-ţi scad salariul, ori să te dau afară.

- Coane, şi nu se poate face nimic?

- Hm…ar fi ceva. Şi tu ai putea să ajuţi…

- Şefu’, zi-mi cum! Fac orice, numai zi-mi, nu mă mai fierbe!

UPDATE. Mircea Toma (Agenţia de Monitorizare a Presei): “Este un linşaj mediatic la Traian Băsescu.” (via @bubu)

Ei s-au făcut că nu înţeleg (sau chiar nu au înţeles – Turcescu, cunoscîndu-i IQ-ul, sigur nu a înţeles, aşa cum nu înţeleg eu cum se poate face jurnalism doar cu isterie şi capsa pusă, fără pic de talent şi imaginaţie) că într-un stat de drept nu-ţi poţi face dreptate singur, că tu, ca cetăţean, nu poţi aresta şi lua declaraţii. Ei sînt cei care erau (şi poate mai sînt şi acum convinşi) că ai dreptul să arestezi hoţi, fiindcă sunt hoţi şi sunt vinovaţi, că Becali a fost nedreptăţit şi că nu el trebuia arestat ci hoţii maşinii lui (deşi nu exista nici o plîngere la Poliţie şi din punctul de vedere al Poliţiei maşina lui Becali nu era furată, era bine mersi la proprietarul ei şi asta fiindcă Becali nu a declarat-o furată – veţi spune că Becali a declarat la TV că i s-a furat maşina – şi eu pot să declar pe blog că mi s-a furat maşina dar, în lipsa unei plîngeri oficiale, Poliţia nu e obligată să mă creadă), că a te substitui justiţiei e normal atîta timp cît faci o faptă bună, că hoţii maşinii erau vinovaţi fără o decizie a justiţiei (deşi legal nu erau nici măcar suspecţi – cum să fii suspect că ai furat ceva care nu a fost furat? – şi repet, din punctul de vedere a Poliţiei, maşina lui Becali nu fusese furată), că orice arestare se face la ordinul lui Băsescu şi că orice acţiune a justiţiei este din start suspectă (justiţia e din start suspectă – poliţiştii, procurorii şi judecătorii ar trebui desfiinţaţi, ei nu fac decît să strice armonia din 2000-2004 a finanţatorilor jurnalismului românesc).

Jurnaliştii au mirosit “cazul Becali” ca o posibilă platformă de atac împotriva justiţiei care le ameninţă patronii şi împotriva instituţiilor statului care încă mai rezistă, aşa cum pot, re-privatizării (vezi perioada 1990-2005, cu o palidă încercare de naţionalizare după 2005), ca o posibilă platformă de atac împotriva lui Băsescu, cel care a îndrăznit să strice armonia slugilor şi a stăpînilor lor şi care a îndrăznit să pună la îndoială infailibilitatea unei caste, aceea a jurnaliştilor în patru labe, care a îndrăznit să-i arate în curul gol şi să arate că fiecare dintre cei care se opun naţionalizării instituţiilor statului au cîte un ţarc de lătrăi, numiţi impropriu jurnalişti.

Rezultatul? Becali a ajuns în PE, presa şi-a amînat falimentul cu cîteva luni, poate jumătate de an, şansele lui Băsescu la prezidenţialele din toamnă sunt intacte.

Şi acum tot jurnaliştii sunt cei care se plîng de alegerea lui Becali.

PS. Foarte bun titlul din Cotidianul: “Am trimis circul la Bruxelles”. E bine că măcar unii recunosc (deşi Cotidianul a făcut mai puţin circ decît Realitatea TV, campioana campaniei pro-Becali, dar e bine că cei de la Cotidianul recunosc în numele colegilor lor).